ATUNCI MI-AM PRIVIT FOTBALIȘTII ÎN OCHI

Fotbalul naște frustrare oriunde pe mapamond. Am văzut meciuri sute, mii, trăindu-le pasional, profesional, sau  efectiv indiferent. Fiecare meci unic în felul lui.
Pe stadionul cu răceală de Danubiu din Giurgiu, ostilitățile curg într-o singură direcție. Așa, ca Dunărea. Adversarii în verde n-au drept de veto. Ratează Lazăr. Ratează Achim. Iar Achim. Ratează Tudorie. Ratează Cernat. Din nou Cernat, acum în bară. Pauza e izbăvirea oaspeților. Zâmbind știrb, tabela e albă.

Mie îmi e frig. Inclusiv în suflet. Îmi revin obsedant în minte, filme în alb și negru, multele partide din Giulești încărcate cu suferință. Și cu neputință. Vecinii de tribună sporăvăie pariind pe minutul în care golul sigur va veni. Eu tac. Nu vreau să fiu cobe. Dar simt că golul nostru nu va veni.
Ratează Căpățînă, Ratează Cernat. Apoi marchează ei cel mai urât, injust, ilogic gol din lume. Da, știu că sunt subiectiv când spun asta. Ratează Ivanovici. Tudorie ghicește bara. Din nou Tudorie. Și fluierul mortuar de final.

Inima îmi bate anapoda. La propriu. Merită?  Uff, mi-am pus de prea multe ori întrebarea asta. Verzii se bucură. Vișiniii au capetele plecate. Unde dracu’ e dreptatea și cum se împarte ea? Pe culoarul dinspre vestiare redevenim oameni. Cu nervi. Cu mâini în gât și vorbe grele. În vestiarul cu „zero” ocazii învingătorii își cântă triumful. E dreptul lor muncit pe teren. Dincolo, la mine, la ai mei, totul e urât. Tricourile transpirate inspiră neputință, iar trupurile sculptate de tineri fotbaliști par schimonosite. Îmi e milă, îmi e ciudă, frustrarea îmi roade și pupilele ochilor. Îi privesc în ochi și îi îndemn și eu să creadă că urmează o nouă zi. Evident, știu că mă mint singur.

În ascensorul care duce la sala de conferințe, Niculescu izbește cu pumnul în peretele din tablă. Chiar are lacrimi în ochi. Întorc spatele să nu procedez la fel. Vezi Doamne, eu trebuie să fiu cel echilibrat. Pe dracu’!

Noaptea e rece la Giurgiu. Unii au plecat cântând în euforia firească a victoriei. Ceilalți, ai mei, încă își simt nodul în gât întrebându-se “de ce naiba?”

Eu, ca un tâmpit, vorbesc singur. Și țip către nicăieri, da urăsc fotbalul!
Dar doar până mâine. Pentru că de mâine îl iubesc din nou.
Vă rog, nu mă întrebați de ce…

LUCIAN IONESCU

FacebookGoogle+Twitter

Comentează pe Facebook!

Facebook